Ce ne spunem când nu ne vorbim

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se
ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul,
părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască
sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu
le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele.
Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate
aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin
urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea,
revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică
profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii,
cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei
vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc
esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne
după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost
greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de
realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât,
însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să
ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să
aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl
regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere,
fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul
camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o
eternă lecţie în care să ne pregătim să murim.
Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot
ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos.
Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit.""

Editura Trei
Copyright: © Editura Trei, 2011
ISBN 9786064029478