Leac de criză

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă.

E bun şi pe scenă şi pe ecran, e bun şi în dramă şi în comedie, e bun şi pentru generaţiile mai coapte şi pentru cele mai fragede. De la o vreme, constat cu satisfacţie că o sumedenie de regizori tineri şi foarte tineri apelează la el pentru lucrările proprii. Fenomenul e semnificativ de ambele părţi. E impresionant şi că tinerii îl aleg, şi că el acceptă. Înseamnă că noii veniţi simt lipsa de morgă, disponibilitatea, cordialitatea superioară a unui actor cu care se poate lucra profitabil. Şi înseamnă, de asemenea, că Victor Rebengiuc nu vrea şi nu poate să încremenească într-o reuşită datată, de generaţie. Nu e "şaizecist", "optzecist" sau "nouăzecist". E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasamente belfereşti şi dincolo de calendare. Articol de Andrei Pleşu despre Victor Rebengiuc apărut în Dilema Veche.

Actor renumit de teatru şi film care a debutat în cinematografie în anul 1978 şi a cărui biografie personală cuprinde nenumărate mari producţii de film şi piese de teatru. A creat personaje de referinţă în filme regizate de mari regizori români precum Lucian Pintilie (Niki Ardelean, colonel în rezervă, Terminus paradis, Prea târziu, O vară de neuitat, Balanţa, De ce trag clopotele, Mitică?), Dan Piţa (Femeia visurilor), Stere Gulea (Stare de fapt), Mircea Veroiu (Craii de Curtea Veche, Asteptînd un tren) şi Cristi Puiu (Marfa şi banii). (sursa: tiff.ro)